Trăim într-o societate în care politicienii și reprezentanții autorităților publice vor să pară infailibili, mai presus de orice greșeală, oricât de mică.

Astfel, chiar dacă le este demonstrat că nu este adevărat ce au spus, nu vor recunoaște niciodată că au greșit, că au distorstionat faptele. Sau, și mai grav, nu vor recunoaște niciodată că au luat o decizie greșită, care nu numai că nu a produs efectele urmărite, ci efectele contrare.

Însă, de când simplul fapt de a greși a devenit o rușine? De ce nu mai putem să acceptăm că am greșit, să ne cerem scuze și să ne asumam că pe viitor vom încerca să facem mai bine?

Poate că și această filosofie este unul din factorii care au condus la închiderea dezbaterii în societatea actuală. Practic fiecare se cramponează pe poziția lui și a o apăra devine mai important decât fondul problemei în sine.

A recunoaște că ai greșit este un prim pas spre a corecta și apoi a trage învățături pentru viitor. Am trăi într-o utopie dacă nimeni nu ar greși, însă ar fi plin de greșeli.

Nu este absolut nicio problemă cu a greși.

Faptul de a fi într-o poziție de putere nu te face un sfânt fără de greșeală, și nici măcar sfinții nu erau fără de greșeală.

Am văzut odată un politician care a încercat să recunoască că a greșit: nu a reușit, ba chiar era să se înece cu cuvintele și a trebuit să i se facă manevra Heimlich. Politicienii nu ar trebui puși în situația de a-și pune viața în pericol spunând adevărul.

Circulă legenda că, demult, un politician a spus adevărul și apoi familia lui a fost blestemată 3 generații la rând.

Haideți să spargem blestemul !