O parte a societății începe să accepte că desene realizate de calculator cu așa-zisa inteligență artificială (IA), pe baza unor instrucțiuni din partea unui om, pot fi considerate ca artă.

În cazul acesta, cine e artistul: utilizatorul sau programatorul? Sau poate niciunul, fiindcă rezultatul nu e artă?

În sculptură acest fenomen există deja de decenii dar nu s-a gândit nimeni să-i spună artă, ci sincer: centru de prelucrare cu comandă numerică. Nu este deloc idilic, n-ai așa, când realitatea brută acoperă fantezia despre sine.

Mâna nu depune niciun efort la apăsarea tastei “Enter” pentru o nouă iterație cu IA, spre deosebire de Brâncuși care și-a petrecut o viață realizând multiple versiuni ale unor opere în căutarea perfecțiunii.

Pentru că arta transcende simplul rezultat obținut, și se constituie în însuși procesul de creație în sine. Nu degeaba se folosește analogia cu arta și în cazul unor meserii banale, pe care unii practicanți, puțini la număr, le ridică la standarde foarte înalte.

Tentația să devenim genii este irezistibilă.

Ce lipsă de interes ar apărea pe tema picturilor, dacă toți am deveni maeștri pictori folosind IA!? Pur și simplu pictura nu ar mai avea valoare, fiindcă unul din elementele centrale este raritatea operei și dificultatea de a o realiza.

Nu trebuie să fim suparăți pe Dumnezeu că nu ne-a înzestrat cu un anume talent. Cu toții avem ceva special și cu acel dar trebuie să încercăm să facem lumea mai bună. Nu trebuie să încercăm să acoperim talentul real al altora cu reflexia narcisistă din oglindă.

Îmi aduc aminte de Jordan, acest semizeu al baschetului, care a încercat să-și transfere darul în lumea baseball-ului. Din păcate pentru el, nu se inventase bâta computerizată.

Același raționament se poate aplica, prin analogie, la poezii. Faptul de a instrui un program de calculator să scrie o poezie cu tematica și cuvintele cheie alese de cineva, nu îl fac pe acesta un poet.

Îl fac un epigon, un epigon tehnologic.

P.S. Să nu-i lăsăm să ne stingă lumina!